Furtuna

De cate ori ne intrebam daca viata noastra este goala?De cate ori stam intinsi in pat si ascultam cum ploaia isi arunca stropii pe fereastra,oare de prea multe ori?Auzi afara zbuciumul furtunii care vine parca din infinitul orizont,se apropie,se infurie,se dezlantuie.Cerul isi descarca nervii,vezi ici si colo cate'un fulger,iar durerea si'o canta prin vuietul tunetului.Usor apoi lacrimile incep sa curga.Incepand sa devina coplesitor sa nu stii ce ropot a venit peste curata limpezime a cerului.Privesti pe fereastra,te inspaimanti.Te asezi in pat si te intrebi daca acest zbucium pune prea des stapanire pe curata limpezime a sufletului tau.Oare pune?Ce poate intuneca sufletul atat de tare incat nimic din ceea ce faci nu mai este multumitor pentru tine.Nimic parca nu umple acel gol.

Totusi cand la sfarsitul acelui zbucium vezi ca apare urma de speranta pe care o cautai,acel curcubeu si acea raza de soare iti incalzeste sufletul,si'ti aduci aminte ca nu esti chiar singur/a.Starea ta se aemuieste cu cea a anturii.Cand ea e trista esti si tu.Oare chiar asa trebuie sa fie?De ce nu poate fi totul mai simplu?Ar fi prea usor.O data cineva imi spunea ca unde nu exista anumite greutati viata e fara savoare,fara culoare.Sa fie oare adevarat?Daca nu am avea anumite teste de trecut ne'am plictisi?Ar deveni sensul de a trai ceva monoton,un regat unde totul este roz,numai soare si fete zambitoare.Un regat fara culori inchise,nori grei apasati de tristete si fete incruntate.Oare gresim cand ne dorim ca viata sa fie putin mai linistita?

Cand brusc cerul e intunecat de norii negri si grei automat expresia fetei noastre se transforma in una intunecata,incruntata.De ce?Cerul are nevoie sa'si descarce lacrimile,la fel cum si sufletul are nevoie sa'si spuna oful.Daca furtuna n'ar veni cum ne'am mai putea bucura de curcubeul sau soarele de dupa?Daca am avea mereu un cer limpede si luminos cum ar putea acesta sa se descarce vreodata?Cum ar putea sufletul nostru sa isi spuna oful vreodata?Am fi mereu oameni tristi cu un cer splendid de care in final nu ne'am putea bucura.Tristea are locul ei in viata de toate zilele,caci fara ea nu ar exista bucuria.Bucuria pe care o descoperi atunci cand asculti o melodie frmoasa,bucuria pe care o descoperi atunci cand deschizi un cadou si nu stii ce se afla sub ambalaj.Bucuria care vine o data cu raza de soare de dupa zbucium.Unde ar fi toate acestea intr'un regat perfect?

Ne'ar placea oare?O saptamana,o luna,un an?Pana la urma voi deveni niste zomby obositi de tot ceea ce ne inconjoara.In fiecare zi aceelasi lucru.Nimic nou.Nimic sa ne impresioneze.Nimic care sa ne ajute sufletul sa ne spunem oful.Nimic care sa simta ca si noi.Si totusi noi oamenii vrem lucruri pe care nu le gandim in toata profunzimea.Credem ca ne dorim ceva,crezand ca va fi mai bine.Insa nu ne dam seama ce ne poate astepta dupa acel bine.Suntem atat de grabiti incat uitam rostul nostru pe pamant.Fiecare are rostul si locul lui.La fel cum fiecare suflet are zbuciumul si furtuna lui.Toate merg mana in mana daca stii cum sa le impletesti.In loc sa ne dorim lucruri inutile.O viata mai buna,mai roz si fara nori.Ar fi bine sa ne dorim ca orice furtuna sa se sfarseasca cu acea raza de soare care ne da acea farama magica de speranta care in final va deveni un munte imens pe care vei avea sa il escaladezi.

Concluzia:Daca viata ar fi un regat perfect,omul nu ar mai exista.De ce? pentru ca noi nu suntem perfecti,iar in final am distruge tot ce ne inconjoara.Atunci putem astepta raza de soare in regatul nostru imperfect,dar asa imperfect este ce ne'am dori la finalul unei zile.

Love,Carmen!